Homo Speologicus

Homo Speologicus, o radiografie satirică a speologului anilor ’80 – ’90. Cât de valabilă mai este și azi, e un exercițiu ce rămâne la latitudinea cititorului. Textul este preluat din arhiva clubului Styx Brașov, mulțumită lui Nicu Brăguță. Clubul Speologic Studențesc Styx Brașov a activat până în anii 2000 cu realizări mai ales în zonele carstice din jurul Brașovului.

Scanarea documentul original din arhiva Styx Brașov, se poate găsi aici. Textul a fost transcris mai jos cu intervenții minime asupra conținutului.

❝

HOMO SPEOLOGICUS

            La începutul secolului, pentru a fi în premieră, speologul ajungea să intre în orice peşteră şi era amplu servit de necunoscut. Astăzi trebuie să caute cotloane tot mai depărtate, tot mai dificile, în locuri tot mai aproape de limita imposibilului. De aici decurge necesitatea de perfecţionare a materialului, a strategiei de atac şi mai ales a calităţilor omului. Ca orice în lume, speologul ca entitate a suferit o evoluţie.

            Iată-l pe speologul clasic, anterior termenului de speologie şi speolog: în fotografiile de epocă apare ca un domn serios, în redingotă neagră, cu cămaşă cu guler scrobit şi cu cravată neagră, iar pe cap cu melon;  echipa lui, este formată din ţărani vînjoşi, cu mustăţi lungi şi care ţin cu nădejde de frînghie, de capătul căreia este legat un băţ pe care spologul stă călare, aşteptînd să fie coborît într-un aven.

            Peşterile orizontale sînt explorate în echipă restrînsă: “domnul” şi 2-3 ţărani localnici, care cară torţe şi nelipsitul coş cu alimente, un loc asigurat avîndu-l și vinul. Cu astfel de expediţii cu “picnic” au fost cuceriți primii kilometri de lume subterană şi primii 200 m în adînc. Dar chiar dacă redingota şi melonul au dispărut, speologul clasic mai există şi azi. El le-a înlocuit cu hanoracul şi basca, nu a renunţat la scara de frînghie cu bare de lemn, la coarda de cînepă și lampa de carbid de mînă, cunoaşte pe dinafară clasicii şi vorbeşte despre speologie cu S mare.

           La polul opus al precedentului este superspeologul, speologul tehnic, care are tot timpul are inovaţii şi invenţii. Un superspeolog îl cunoşti după cantitatea gigantică de scări, corzi, pitoane, carabiniere şi multe altele pe care le tîrăşte după el, chiar unde în mod evident nu are nevoie. Îl cunoşti după tonul doctoral cu care dă sfaturi, dispreţul faţă de înaintaşi şi rolul de şef de echipă pe care şi-l abrogă. În faţa unei nereuşite de vină sînt mereu ceilalţi.

            Un tip mai modern este speologul-alpinist. El s-a impus ca o necesitate cînd marile goluri subterane au început să fie cunoscute şi să nu mai ofere nimic la îndemîna oricui. El a descoperit că într-un aven – de exemplu – nu eşti obligat numai să cobori, ci poţi să şi urci, cu ajutorul pitoanelor, al tehnicii de coardă dublă şi al cîtorva ustensile special concepute.

           Speologul-alpinist contemporan, este în primul rînd tînăr, căci în speologie esenţial este esenţial “să ai 20 ani”. Este pletos, puţin jegos, relativ modest şi cu nonşalanţă îţi povesteşte cum a efectuat o tură printr-un aven în 10 ore – a cărui parcurgere se face normal în cîteva zile. Are mereu în sac unelte tehnice de ultimul tip, coarda este însă uzată, iar salopeta peticită. Prin peşteră, unde orice om normal umblă cu ochii în jos, ca să vadă unde pune piciorul, el umblă cu ochii pe sus, ca să mai zărească o galerie suspendată la care nu a ajuns nimeni şi la care te duc 2 lungimi de coardă de gradul 5 A. El este un tip de explorator de mare rezistenţă, de mare penetrabilitate şi căruia nu-i stă în cale nici imposibilul.

           Un loc de seamă în lumea subterană îl ocupă speologul-om de ştiinţă. Acesta este un gen cu numeroase “specii”. Iată-l pe biospeolog atent la tot ce mişună prin peşteră şi la condiţiile de viaţă.

           Un alt tip este speologul-geolog şi geomorfolog, care are interesul să vadă cît mai mult şi mai variat. Iată-l deci alergînd din peşteră în peşteră, notînd, înregistrînd, culegînd eşentioane, luînd cînd este cazul parte activă la explorări.

           Speologul-hidrolog umblă numai prin peşterile active, desconsiderîndu-le pe cele fosile, concreționate. Îl cunoşti după cizmele înalte de cauciuc. Ar mai fi printre speologii ştiinţifici, arheologul şi paleontologul, foarte statici, în stare să stea într-o peşteră, pe loc luni şi ani, săpînd cu răbdare, milimetru cu milimetru, îndepărtînd ţărîna cu pensula pentru a descoperi o unealtă minusculă sau o mandibulă de rozător.

           În categoria ştiinţă trebuie să-i trecem şi pe pseudo-stiințifici. Ei au sacul plin de stalactite şi stalagmite, luate ca eşantioane pentru a “fi studiate“, dar care nu ajung niciodată într-un laborator, ci eşuează ca piese ornamentale pe la pieteni.

           Ar mai fi, în sfîrşit speologul-mediu. Fără pretenţii, fără echipament teribil, fără ambiţii extraordinare, ale cărui peşteri, aflate în raza sa de acţiune locală, nu depăşesc 1000 m. Este mediu în toate cele. El descoperă peşterile cele mai multe, el le inventariază şi le cartează cu pasiune; ştie exact ce ştie, ştie ce nu ştie. El este, de fapt, cel care multiplicat, constituie grupurile de speologi amatori, adică marea masă a cercetătorilor de peşteri. Şi la acest grup se ataşează speologul-novice, cel care nu ştie cum a nimerit prima dată într-o echipă şi face prima lui explorare. Nu este ruşinos să fi novice, deoarece ca să devii speolog, trebuie să fi o singură dată pentru primă oară într-o peşteră. Novicele se minunează uneori la tot pasul şi aşa îi stă bine unui novice. Alteori este de la început blazat şi se miră de mirarea celorlalti. Acest din urmă tip nu ajunge însă departe, cel mult pînă la ieşire, pe care nu va mai intra niciodată.

           Novicii sînt utili, căci sînt oamenii de sacrificiu. Fără ei nu s-ar putea progresa.

           În speologie este loc pentru toţi, dacă ştii să fi modest şi să te mulţumeşti cu ceea ce îţi dă natura şi semenii tăi.

           În diversa populaţie a celor ce explorează lumea subpamînteană există desigur şi excepţii, rarităţi; de pildă speologul-solitar: apogeul în această direcţie îl reprezintă o tînără franceză din zilele noastre, oarbă din naştere, excelentă alpinistă şi o pasionată speoloagă: Colette Richard. Există apoi solitarul explorator, unicul: Norbert Casteret – el este solitarul la pătrat, căci era singurul care umbla singur.

           După ce am făcut o tipologie a speologilor, putem să mai adăugăm şi cîteva caractere comune tuturor:

           Şi cu asta am ajuns la un alt lucru esenţial — ECHIPA. Speologia este un sport de echipă – echipa luptă cu natura, cu dificultăţile, în definitiv cu ea însăşi, adică cu propriile ei slăbiciuni fizice şi psihice. De aceea succesul depinde în speologie de calitatea echipei. Odată cu constituirea echipei în cadrul ei se produc modificări psihice ale componenţilor. Ceea ce nici un speolog nu recunoaşte în afară că nu este bun la toate, nu mai este ascuns în cadrul echipei. Prin aceasta se realizează specializarea: unul este bun fotograf, altul bun topograf, altul bate bine pitoanele, altul este bun bucătar. Desigur există şi cîte unul “bun la nimic”, dar în cadrul unei echipe bine sudate se trece cu vederea chiar şi aşa ceva. Echipa odată constituită preia ea caracteristicile speologului individual. În sînul echipei în curs de constituire toţi sunt egali. Este vorba de un grup de prieteni. Pentru turele mai uşoare, lucrurile merg şi aşa, dar cu timpul se face simţită nevoia unui şef, căci în turele grele trebuie luate decizii rapide, munca trebuie coordonată.

           Să mai amintim, în sfîrșit, că odată sudată, echipa începe să aibă particularităţile ei, “riturile” ei, cîntecele ei, glumele ei.

           În echipă, chiar şi clipele grele, întîmplările neplăcute, chiar dramatice, se decantează şi devin amintiri frumoase, care se adaugă la fondul comun.

           Şi astfel, din şedinţă în şedinţă de explorare, din etapă în etapă, din bucurii şi sacrificii se formează oamenii, se formează echipa şi, pe negîndite, din mici întîmplări, lumea subterană este cucerită.

           În ce priveşte modul de alcătuire a unei echipe, sînt de făcut unele observaţii de ordin general. Într-o echipă speologică există tot felul de activităţi, tot felul de sarcini, mai mult sau mai puţin plăcute, mai mult sau mai puţin pasionante. Din păcate toate trebuie îndeplinite şi pentru toate trebuie “sacrificaţi”.

           În momentul în care se constituie o echipă, pentru ca lucrurile să meargă bine este necesar ca fiecare participant să fie animat de dorinţa de reuşită în comun, lăsînd de-o parte egoismul. Fiecare om este înzestrat cu un anumit potenţial fizic pe care este necesar să şi-l analizeze cinstit înaintea unei explorări, impunîndu-şi anumite limite, graniţe, pe care să le respecte. Numai recunoscîndu-şi de la început slăbiciunile şi lipsurile, speologul poate da maximum de randament la locul potrivit, fără să pericliteze securitatea echipei.

           În afara efortului de autointegrare făcut de fiecare în parte, trebuie să existe şi dorinţa celorlalţi de a integra coechipierii. “Fiecare om este un individ aparte prin constituţia sa fizică, psihică şi socială”. El caută să se ataşeze de grup pentru a-şi satisface anumite cerinţe personale, oferind în schimb colaborarea sa. În acest scop grupul trebuie sa ofere tuturor un spaţiu vast de exercitare a aptitudinilor, fără restricţii. O asociaţie care îşi crează singură minorităţi este deficitară. Ea îi îndepărtează de multe ori pe noii veniţi, declanşînd atitudini reprobabile (vedetism, blazare, egoism). De multe ori acestea duc la apariţia unor solitari care caută să demonstreze tuturor că pot ajunge şi singuri la ţelul dorit.

           Fiecare la începutul “carierei speologice” vrea să atragă atenţia asupra sa, desfăşurînd o activitate vastă şi de multe ori cu mari imprudenţe, întrucît îi lipseşte scara de comparaţie. Cu timpul această tendinţa se pierde, fiecare găsindu-şi locul potrivit, speologia devenind o problemă colectivă. Dar, nu pentru toţi!

           Unii, foarte retraşi, nu reuşesc şi rămîn tot timpul la marginea grupului. Pe aceştia trebuie să-i ajutăm şi să le permitem participarea liberă la orice acţiune. Ne putem întreba de ce şi în ce fel apare această categorie? Cei mai numeroşi sînt timizii, care au întotdeauna probleme de contact cu grupul. Lor trebuie să le deschidem portiţa integrării. Numai astfel mai repede sau mai încet, în funcţie de propriul caracter ei pot să se ataşeze perfect echipei.

           Urmează apoi indivizii cu un potenţial fizic redus, cei neîndemînatici(“cu două mîini stîngi”), şi, desigur, începătorii, tinerii care sînt lăsaţi mai la o parte, dar care la rîndul lor trebui să-şi găsească locul în grup; primul pas în acest scop trebuie să-l facă cei mai în vîrstă din echipă.

            Nici femeile nu sînt acceptate la început. Ce caută “ele” în speologie? Femeile — spun bărbaţii — sînt mai bune în gospodărie, nu au ce căuta în activitatea dură din peşteri; aceasta este numai pentru “bărbaţii adevăraţi”. Din fericire aceste discriminări scad din ce în ce mai mult. În sfîrşit, mai există și cei vîrstnici, care şi ei trebuie să-şi găsească locul în echipă şi să fie integraţi.

           Toate aceste categorii definesc caracterul social al grupului şi măsura în care el a reuşit să integreze şi să asimileze toate priorităţile. De fapt, sudarea unei echipe şi stabilirea statutului trebuie realizate în vederea prevenirii accidentelor, căci numai o echipă unită şi disciplinată poate face faţa dificultăţilor.

           Într-un cerc de speologie trebuie în primul rînd realizată participarea necondiţionată de vîrstă, sex şi profesie, cu drepturi şi obligaţii egale şi cu o deplină înţelegere şi respect reciproc.

           Am lăsat la sfîrşit, intenţionat erorile de comportament. Datorită faptului că într-un grup se lovesc diferite caractere, se ajunge de multe ori mai ales în faţa unor situaţii grele de rezolvat, la anumite animozităţi. De aceea în cadrul unei echipe se impune respect faţă de ceilalţi coechipieri.

           Dar cît de tolerant este grupul nostru? Avem noi un maxim de integrare socială?

           Fiecare individ are o altă concepţie despre cercetare în comun. Acesta este punctul de plecare la crearea tensiunilor. Deci numai prin combaterea egoismului personal se poate găsi o cale spre adevărata solidaritate a grupului.

           Numai înlăturînd isteria, îngîmfarea, nechibzuinţa, certurile personale, fanfaronada, concurenţa, rivalitatea, egoismul, intoleranţa, se poate găsi calea spre o muncă constructivă, spirituală, plăcută şi satisfăcătoare în strînsă colaborare reciprocă.

           Este recomandat ca la ieşirile mai lungi într-o tabără sau expediţie, să fie prevăzută în a doua jumătate a perioadei o serbare, cu o mîncare mai deosebită — şi veselie, cîntece, discuţii obiective şi cinstite. Acest lucru poate mult mai repede să ducă la rezolvarea unei atmosfere încărcate. ”Un psihiatru nu se poate lua mereu într-o tabără subterana!”

❞

Styx Brașov